Stăteam la casă, la un supermarket popular pe care nu vreau să-l pomenesc… Mega Image

În fața mea, un domn cu o atitudine de războinic, cu privirea ascuțită și colțurile gurii trase parcă din fabrică spre nemulțumire, interoga casiera cu un ton autoritar despre niște articole de pe bon, de parcă se afla la o audiere. Casiera, o femeie cu ochi zâmbitori, dar temporar umbriți de atitudinea războinicului, i-a dat explicații cu calm, deși ceilalți clienți făceau deja transfer energetic de iritare prin spate.

Poate părea un episod banal, dar mi-a rămas undeva lipit de retină. Nu pentru că era unic, ci pentru că era, din păcate, prea comun. Mi-am amintit imediat de ce văd tot mai des pe stradă: oameni cu fețe obosite, cu ochii pierduți, parcă trecuți prea mult prin viață fără să o simtă cu adevărat. Tristețe cronică, frustrare mocnită, anxietate – ambalate zilnic în gesturi rapide, reacții impulsive și chipuri severe.

Îi observasem de mult, dar scena asta mi-a reaprins un gând: zâmbetul. Sau, mai bine zis, lipsa lui.

Când ai zâmbit ultima oară fără motiv?

Când ai oferit un zâmbet cuiva fără să aștepți nimic în schimb?

Când i-ai dat voie să-ți lumineze chipul doar pentru că exiști, pentru că respiri, pentru că e soare sau chiar pentru că plouă?

Mi-am amintit atunci de broșura pe care am scris-o acum câteva luni: „O zi fără plângeri”. Un exercițiu simplu și, paradoxal, deloc ușor. Să nu te plângi o zi întreagă. Să nu spui nimic negativ despre trafic, despre vreme, despre oameni, despre ce nu merge. E ca un detox pentru minte și limbaj.

Dar ce legătură are asta cu zâmbetul?

Ei bine, am descoperit că zâmbetul e unealta care rupe cercul vicios al plângerii. Când zâmbești, chiar forțat la început, creierul primește semnal că poate, doar poate, e o stare de bine. Se activează neurotransmițatori ca dopamina și serotonina. Apare o mică deschidere. Un spațiu interior unde nu mai e loc pentru judecată, iritare sau apatie. Zâmbetul schimbă fizionomia și, implicit, perspectiva.

Nu trebuie să ne prefacem că suntem mereu fericiți. Dar, dacă ne oprim un moment să-i observăm pe cei din jur, vom realiza că mulți tratează fericirea ca pe o emoție superficială, care pare să nu-și găsească locul în viețile lor.

În realitate, zâmbetul e un act de rezistență subtilă într-o lume mult prea serioasă și gravă. E semnul că, în ciuda totului, suntem vii, suntem conectați, suntem prezenți.

(Apropo de prezență – este un subiect complex pe care mi-ar plăcea să-l explorez într-un alt articol.)

Așa că invitația mea pentru tine, azi, este simplă: zâmbește.

Nu pentru că ai un motiv. Ci pentru că poți.

Pentru că alegi. Pentru că fiecare zâmbet este un dialog – atât cu lumea exterioară, dar, la fel de important, și un dialog interior, benefic pentru organismul tău, cel mai bun și fidel prieten pe care ai putea să-l ai vreodată.

Zâmbește unei casiere. Zâmbește unui copil care te privește cu ochii mari. Zâmbește-ți în oglindă, chiar dacă azi simți că nu e nimic de zâmbit. Fă-o oricum. E un gest mic, dar poate declanșa lanțuri invizibile de transformare.

Pentru că, dincolo de tot ce facem, ce construim, ce planificăm sau reparăm… poate tot ce ni se cere cu adevărat este să nu uităm să fim. Și să zâmbim.

Astăzi. Aici. Acum!

O zi cu multe zâmbete!

Claudiu