Mă uitam la un documentar pe Netflix și ascultam un grup de tineri care cântau minunat. Armonia pe care reușeau să o creeze îți dădea fiori și, fără să-mi dau seama, mi s-au umezit ochii. Sigur, fiecare dintre noi este diferit, iar modul în care corpul nostru reacționează la diverse evenimente și emoții poate varia mult. Nu toată lumea lăcrimează la aceleași lucruri și este perfect normal.

Eu, recunosc, mă emoționez atunci când ascult o voce cu un timbru minunat, când un sportiv atinge o performanță deosebită, când eroina ajunge în ultimul moment și îl salvează pe el, iar amândoi își dau seama că s-au regăsit.

Mintea mea curioasă și spiritul meu cercetător m-au dus imediat la întrebarea: de ce lăcrimăm la frumusețe, la eroism, la muzică?

Am citit mai multe articole ca să caut acest „de ce”. Multe elemente îmi erau cunoscute, dar am descoperit și altele care mi s-au părut interesante și mi-ar plăcea să le împărtășesc cu tine.

În afară de neurotransmițătorii cunoscuți și „logici”, cum este dopamina – care apare la un climax muzical sau sportiv și ne dă acel fior și pielea de găină – sau oxitocina, neurotransmițătorul conexiunii și al apartenenței, care se eliberează intens la imnuri, performanțe sportive colective și momente eroice, mai apare un element interesant: prolactina – un hormon al cărui nivel crește după orgasm sau după plânsul emoțional.

M-a făcut curios.
Ce este și de ce este eliberată?
Ce se întâmplă, de fapt?

Se pare că lacrimile declanșate de muzică, imnuri sau momente eroice fac parte din categoria “tears of awe” (adică lacrimi de uimire sau extaz). Sunt lacrimi de uimire, elevație, sens.

Creierul percepe acel moment ca fiind mai mare decât individul, conectat la ceva colectiv și încărcat de o semnificație profundă.

Creierul spune: este prea frumos pentru a fi procesat doar rațional.

Aici intervine sistemul limbic, care procesează emoția înainte de gândirea conștientă.

Corpul nu știe „frumos”, „eroic” sau „sublim”, dar știe intensitate.

Pentru sistemul nervos, plânsul emoțional și experiențele estetice profunde au ceva în comun: emoția este puternică, nu este amenințătoare și depășește capacitatea de procesare cognitivă.

Mintea spune: „E frumos.”
Corpul spune: „E mult.”

Iar atunci când emoția e „prea mult”, corpul trebuie să o descarce, să o integreze și să prevină supraîncărcarea sistemului nervos.

Aici intră prolactina.

Ea apare după ce emoția a atins un prag.

În limbaj simplu, prolactina spune:
„Am ajuns sus. Acum e sigur să cobor.”

Este hormonul care reduce activarea excesivă, calmează sistemul limbic și mută organismul din „simt mult” în „pot să fiu cu ce am simțit”.

Nu ți se pare interesant?

Așa că, data viitoare când lăcrimezi la un cântec sau la un moment care „n-ar trebui” să te afecteze, nu te grăbi să te aduni și nu te feri să arăți.

Stai acolo.
Simte.
Lasă.

Nu plângi pentru că ești slab. Plângi pentru că sistemul tău nervos recunoaște sensul înainte ca mintea să-l poată explica.

Și asta, poate, este una dintre cele mai frumoase forme de inteligență pe care le avem.

O zi cu emoții adevărate,

Claudiu