În ultimele săptămâni m-am tot întâlnit cu o temă recurentă pe care aș vrea să o împărtășesc cu tine. Nu știu încă de ce îmi tot apare în cale, dar poate îmi clarific și eu gândurile conștiente și le voi zgândări pe cele din subconștient să iasă la suprafață, la lumină.

Tema de care m-am lovit este ideea că:

„Nu se poate numai lumină. Ai nevoie de întuneric pentru a vedea lumina.”

Și o variație pe temă:

„Niciodată nu-ți poți da seama cât de frumos este când e frumos dacă nu știi cât de urât este atunci când e urât.”

Sunt foarte mulți gânditori care au explorat acest contrast între bine sau rău, lumină sau întuneric, urât sau frumos. Începând chiar cu Lao Tsu, în Tao Te Ching:

„În Rai, toți pot recunoaște frumusețea ca frumusețe doar pentru că există urâțenia. Toți pot recunoaște binele ca bine doar pentru că există răul.”

Întrebarea pe care mi-o pun este: ce concluzii trag din aceste teme recurente? Ce înseamnă pentru mine, pentru tine, pentru noi?

Oare este faptul că există o balanță între bine și rău, între lumină și întuneric? O reflectare a principiului oriental de Yin și Yang, de echilibru al naturii?

Bine, bine, dar ce înseamnă pentru mine?

Interesant este că budiștii nu considerau frumusețea și urâțenia ca două entități absolute, ci relative. Le vedeau ca judecăți comparative ale minții noastre. Asta m-a pus pe gânduri. Pentru că atunci când ne raportăm la un lucru ca fiind „frumos”, o facem în contrast cu o experiență mai puțin plăcută, mai „urâtă”. 

Dar, în naivitatea mea, cred că dacă faci o faptă bună, nu este imperativ să recuperezi cu ceva rău numai pentru a reflecta acea balanță. Din contră, din bine s-ar naște bine. Ar fi ca un vortex de bine care crește pe măsură ce faptele bune se adaugă la vârtejul faptelor.

Ca un egregor care se umple de gânduri și fapte bune și se revarsă, plin de lumină, asupra noastră, generând și mai mult bine.

Și atunci, răul și întunericul ar crește în aceeași măsură cu creșterea volumului de bine? Nu are sens. Deci nu cred că este nevoie de o balanță, ci cred că este vorba de puterea contrastului.

Un fundal pe care binele și lumina se reflectă.

Poate că de aceea avem nevoie de întuneric: ca să vedem cât de puternic poate străluci lumina. Ca să ne amintim cât de mult contează un gest simplu, o vorbă bună, o mână întinsă.

Sincer, nu știu care este răspunsul cu adevărat, dar rămân la naivitatea mea și enunț câteva gânduri:

1. Nu cred că trebuie să căutăm întunericul sau suferința pentru a înțelege lumina, ci că, inevitabil, când ele apar, să le observăm și să înțelegem că fac parte din viață.
2. Că ideea de Yin-Yang nu înseamnă că există o balanță între două cantități egale de bine sau rău, întuneric sau lumină, ci pur și simplu ne arată contrastul celor două. Lumina poate să apară numai din întuneric, dar odată ce a apărut, totul este lumină.
3. Că este alegerea noastră conștientă privind cantitatea de bine și de rău și nu avem o „datorie” de a le balansa. Binele va genera bine, lumina va străluci și mai tare alături de o altă lumină.
4. Și, poate cel mai important, că lumina nu este absența întunericului, ci este voința noastră de a depăși zilele negre, grele, și a reveni în forță. Nu trăim într-o lume perfectă, ci într-una a contrastelor care ne formează și ne ajută să creștem.

Deci, atunci când viața te aruncă într-o zonă de întuneric, știi deja că de acolo se naște lumina. Este fundalul pe care lumina ta strălucește, este baza care te ajută să crești.

Tu ce crezi?

Claudiu