Bună,

Am fost programați de generații cu ideea „să ne mulțumim cu puțin”. Ni s-a spus că dacă primim prea mult atunci va exista întotdeauna o balanță, reversul medaliei, care „ne va pune la locul nostru”, unde merităm să fim. În cultura românească este foarte împământenită această mentalitate, care se concentrează pe lipsuri, nu pe abundență.

Dar cine decide care este „locul nostru” pentru a ne pune acolo? Cine decide dacă merităm sau nu mai mult? Există vreo contabilitate prestabilită de la naștere care ne limitează maximul de fericire și avuție?

Nu mă înțelege greșit! Nu sunt adeptul materialismului științific, ci cred cu tărie că există o forță în univers care este încă departe de înțelegerea noastră actuală și care are un rol fundamental în existența noastră ca oameni. Viața, Conștiința, Universul sunt atât de fascinante și știm atât de puțin despre ele, încât nu am nici un fel de argument să fiu nici de partea materialiștilor, dar nici de cea a teiștilor.

Nu cred că fiecare dintre noi s-a născut cu o plăcuță pe care scrie nivelul de fericire și avuție la care avem voie să accedem. X are 45% din fericire. Y are 37% din avuție. Față de ce? Față de cine?

Și atunci, nu este oare propria noastră mentalitate limitativă și programare prin care credem cu convingere că nu merităm mai mult? Și dacă, printr-o minune, obținem ceva fantastic, atunci în mintea noastră răsare acel gând, acel drăcușor care ne șoptește la ureche că trebuie să se întâmple ceva ca să contrabalanseze acea mare realizare.

Îți vine gândul:

– Stai să vezi! Așteaptă! Nu poate dura. Ceva trebuie să se întâmple. Pierzi ceva. Material, emoțional, spiritual, în relații. Nu contează ce, dar ceva pierzi.

Oprește-te!

Nu se va adeveri decât dacă tu crezi cu convingere asta! O aștepți, o gândești, va veni! Un fel de profeție care se auto-îndeplinește, iar atunci când se adeverește îți întărește convingerea că predecesorii noștri înțelepți știau ei mai bine când ne-au inoculat această mentalitate a lipsurilor, această idee de revers al medaliei.

Oprește-te și schimbă-ți punctul de vedere. Schimbă paradigma!

Schimbarea acestei paradigme începe, însă, cu recunoașterea că ești vrednic(ă) de mai mult și că viața poate fi trăită într-o stare de abundență; materială, emoțională, spirituală, fie în carieră, fie în viața personală.

Universul este abundent! Bunăstarea și fericirea nu sunt în serie limitată, ci sunt fără margini, infinite, iar tu ai tot dreptul să ai o parte din această abundență. Recunoaște-ți ție însuți că nu există un motiv să „fii pus(ă) la locul tău” și că meriți din ce în ce mai mult.

Primul gând pe care vreau să-l ai după o reușită, indiferent dacă este mică sau exagerat de mare, este de recunoștință, fără nici un alt gând secundar limitativ. Fii recunoscător/recunoscătoare pentru ce ai reușit și apreciază-i din plin pe cei care te-au ajutat să ajungi acolo.

Următorul gând pe care vreau să-l ai este că acesta este noul tău normal, punctul minim de la care vei crește în continuare.

Desigur, viața nu se întâmplă liniar. Vei avea suișuri, vei avea coborâșuri. Dar, dacă se întâmplă să ai ceva nereușite, vreau să fii convins(ă) că este parte din viață și nu este o poliță pe care trebuia să o plătești pentru succesul tău anterior.

Ridică-te, scutură-te de praf și încearcă din nou. Începe numai de la noul tău normal în sus.

Paradigma pe care vreau să o construiești este că acel MAI MULT este bine meritat și Universul nu lucrează să te pedepsească pentru că ai reușit, ci te încurajează să încerci din nou.

Universului îi place succesul. Îi place să-ți fie bine, să transmiți numai gânduri de mulțumire și recunoștință.

Mulțumește-te cu mai mult!

Claudiu