Astăzi aș dori să abordez un subiect puțin mai filozofic, un experiment mental formulat cu peste un secol în urmă, care mi-a dat mult de gândit, mai ales în legătură cu viața noastră de zi cu zi.

Întrebarea este simplă doar în aparență:

„Când un copac cade într-o pădure și nu este nimeni să audă, face zgomot?”

Poate părea o curiozitate amuzantă, dar în realitate ascunde o întreagă suită de întrebări despre percepție, realitate și sens. Răspunsurile mai recente la acest experiment mental par să depindă de definiția sunetului.

Din punct de vedere fizic, căderea unui copac produce unde de presiune, vibrații în aer sau în sol. Aceste vibrații există obiectiv și pot fi măsurate, chiar dacă nu este nimeni prezent. Dacă „sunetul” înseamnă unde acustice, atunci da, copacul face zgomot.

Din punct de vedere perceptiv, însă, sunetul este experiența subiectivă a acelor unde în ureche și în creier. Dacă nu există un receptor – om, animal sau aparat – atunci nu există „sunet” ca percepție. Din acest unghi, nu, copacul nu face zgomot.

Și acum vine întrebarea care mă preocupă:

Care este, de fapt, ideea? Ce vrea să ne spună această metaforă?

Desigur, ea atinge o veche dezbatere filozofică: există realitatea independent de mintea noastră sau este ea co-creată prin percepție? Dar ceea ce mă interesează cel mai mult este traducerea ei în interiorul nostru, în modul în care trăim, simțim și ne raportăm la noi înșine.

Interpretarea pe care îmi place să o dau este că:

• Nu tot ce trăim capătă sens de la sine, ci noi suntem cei care dăm sensul celor ce ni se întâmplă. Viața nu ne vorbește cu voce tare și nu întotdeauna pe limba noastră. Trebuie să devenim noi înșine traductori ai propriilor emoții, ai propriilor impulsuri.
• Dacă nu observăm propriile trăiri, ele devin zgomot de fond asemenea copacului care se prăbușește în pădure fără să fie auzit. Emoțiile, ca și undele sunetului, există și trec mai departe, dar lasă urme. Gândurile vin și pleacă, dar influențează decizii. Și totuși, de multe ori, nu le auzim cu adevărat.
• Este foarte la modă acest concept de “prezență”. Aici chiar cred că se aplică foarte bine. Prezența conștientă devine o formă de a „auzi” viața, de a traduce și a înțelege ce ni se întâmplă.
  

În viața noastră, „copacul care cade” poate lua multe forme:

• o emoție de care nu dăm ascultare, pentru că am învățat să ne reprimăm sentimentele;
• un gând nescris, care rămâne doar o idee care nu se transformă în acțiune, o dorință neîmplinită;
• un potențial neexprimat, care, chiar dacă există, nu se manifestă niciodată.

Poate că una dintre cele mai mari provocări ale vieții noastre este tocmai această lipsă de a asculta viața. Ne mișcăm repede, reacționăm, ne grăbim, bifăm, dar rareori ne oprim să observăm ce se întâmplă în interior.

Emoțiile noastre, asemenea undelor mecanice ale copacului care cade, există, chiar dacă nu le „auzim”. Ele circulă prin corp, se imprimă în gesturi, în tonul vocii, în alegeri. Dacă nu le observăm, nu dispar. Rămân vibrații latente, care continuă să ne modeleze viața.

Iar prezența devine observatorul care transformă vibrația în sens. Fără prezență, trăirile noastre cad ca arborii într-o pădure fără martori: există, dar nu au voce.

Poate că acesta este mesajul metaforei:

Viața nu face zgomot decât dacă ne oprim să o ascultăm.

Ce zici de un mic exercițiu în patru pași:

1. Închide ochii pentru o secundă. Inspiră. Observă.
2. Ce „copac” a căzut astăzi în tine?
3. Ce gând sau emoție a vibrat, dar nu a fost auzită?
4. Ce parte din tine ți-a cerut atenție?

Poate că, uneori, nu avem nevoie să facem mai mult. Doar să ascultăm. Doar să fim martorii propriei noastre vieți.

O zi cu ascultare interioară și cu sens!

Claudiu