Am urmărit recent o parte dintr-un interviu cu Rareș Prisecariu, un copil genial de 10 ani care are o maturitate ieșită din comun în gândire și în modul de a vorbi. La un moment dat, a spus o frază care m-a oprit din tot ce făceam:
„Mama este apa de la rădăcina mea.”
Cât de frumos și expresiv.
Iubita mea a completat imediat, cu un zâmbet: „Și cine este îngrășământul?”
Ce să vezi? Întrebarea m-a pus serios pe gânduri.
Primul meu impuls a fost să cred că, la un moment dat, fiecare dintre noi ajunge să crească singur. Mama ne oferă impulsul inițial, baza de la care plecăm, acei „șapte ani de acasă” despre care se vorbește atât de des. Școala mai adaugă câteva ingrediente: informație, disciplină, poate câteva valori. Apoi vine viața și ne dă ultimul brânci și parcă ne spune: „Acum ești pe cont propriu. De aici încolo crești singur.”
Dar gândul acesta nu a rămas prea mult cu mine.
Mi-am amintit de animale. Majoritatea învață primele lecții de supraviețuire de la mamă, iar apoi sunt lăsate să se descurce singure în lume. Experiența devine profesorul lor.
Apoi m-am gândit la plante. Ele par tăcute și independente, dar în realitate depind de un întreg ecosistem: apă, lumină, sol fertil, albine polenizatoare și anotimpuri.
Nicio plantă nu crește singură.
Și atunci mi-am pus întrebarea: oare oamenii cresc cu adevărat singuri?
La final, gândul care mi-a rămas în minte a fost că, de fapt, nu creștem niciodată complet singuri. Nu poți evolua fiind izolat de lume. Fie că vorbim despre dezvoltare fizică, intelectuală, emoțională sau spirituală, suntem parte dintr-un ecosistem.
Creșterea noastră este influențată de oameni, de experiențe, de întâlniri, de cărți, de conversații și de momente aparent întâmplătoare.
Uneori cineva este apa de la rădăcină. Alteori cineva devine lumina care ne ajută să vedem mai clar. Altă dată cineva este chiar acel „îngrășământ” care, printr-o provocare sau o lecție mai dură, ne face să creștem mai repede decât ne-am fi imaginat.
Fiecare persoană pe care o întâlnim lasă o urmă. Unele urme sunt superficiale, altele sunt adânci, dar toate contribuie la felul în care ne transformăm.
La fel se întâmplă și cu experiențele.
Ce vedem, ce citim, ce ascultăm, conversațiile pe care le purtăm, greșelile pe care le facem, toate acestea devin nutrienți pentru creșterea noastră.
În acest sens, viața este mai puțin un drum solitar și mai mult o grădină în care creștem unii lângă alții.
Poate că adevărata maturitate nu este momentul în care crezi că nu mai ai nevoie de nimeni. Poate că maturitatea este momentul în care înțelegi că fiecare om din viața ta a fost, la un moment dat, parte din procesul tău de creștere.
Apa de la rădăcină. Lumina de deasupra. Solul care te susține. Toate contează.
Dacă ar fi să extrag o lecție simplă din acest gând, ar fi aceasta: ai grijă de grădina ta.
Alege cu atenție oamenii cu care îți petreci timpul. Alege ideile pe care le lași să îți ocupe mintea. Alege experiențele care te provoacă să devii mai bun. Tu devii produsul mediului în care crești.
Și o concluzie cu o conotație poate mai filozofică: poate cel mai frumos lucru pe care îl putem face este să devenim, la rândul nostru, apa de la rădăcina altcuiva.
Îți doresc o zi cu înțelepciune!
Claudiu
