Acum câteva zile, iubita mea mi-a pus o întrebare care m-a pus serios pe gânduri:
De ce majoritatea oamenilor are o atracție atât de mare pentru călătorii? Ce tragem, de fapt, de acolo?
O întrebare interesantă, la care nu m-am gândit până atunci din acest unghi. Am luat de bun faptul că tuturor ne place să călătorim. Dar de ce? Este acea căutare de nou? De experiențe?
Se spune că nu iei nimic cu tine, în afară de amintirile pe care le creezi și le acumulezi. Asta înțeleg. Am convingerea că experiențele și amintirile noastre, mai ales cele cu un impact emoțional profund, se adună și se stochează în acea memorie a conștiinței, acel câmp informațional pe care unele culturi îl numesc Cronica Akashică.
Totuși, această explicație pare mai degrabă una ezoterică, privită în retrospectivă. Dar ce ne atrage atât de puternic înainte de experiență? Ce ne împinge să o căutăm?
Să fie ca un drog? Să fim dependenți de dopamină și serotonină, atât de des invocate de experți? Pare o explicație mult prea simplă și mecanică, mai ales că aceste substanțe sunt aduse în discuție aproape în orice context pentru a explica un comportament uman.
Aș vrea să cred că este mai mult de atât.
M-am gândit intens, am căutat opinii și am pus întrebări. M-am oprit, în cele din urmă, asupra a trei elemente care mi se par fascinante: sensul, prezența și energia locului.
Elementul care rezonează cel mai mult cu mine, ca explicație profundă a acestei nevoi de a căuta locuri noi, de a descoperi și de a explora, este dorința noastră de a ne demonstra nouă înșine că viața noastră contează și că are sens.
Am avut șansa să călătoresc în multe țări și chiar să locuiesc în alte trei țări străine. Am remarcat, însă, că atunci când călătoresc singur nu simt aceeași plăcere ca atunci când călătoresc alături de cineva drag. Este acea dorință de a împărtăși experiența, de a avea un martor al trăirilor noastre. Nu trecem necunoscuți prin lume; suntem observați, iar acest lucru ne oferă un sentiment profund de sens.
Mai mult, atunci când vedem ceva nou și, mai ales, când împărtășim acele momente cu cei dragi, suntem mult mai prezenți decât de obicei. Se vorbește adesea despre prezență ca despre o aliniere între:
- atenție (unde este mintea noastră),
- corp (unde suntem fizic),
- conștiință (cine observă).
Cred că exact în acele momente în care descoperim un loc nou, ne minunăm de energia lui și îl împărtășim cu cineva drag, suntem cu adevărat prezenți, atât cu mintea, cât și cu corpul nostru. Observăm și, în același timp, suntem observați.
Toate acestea creează acea emoție puternică ce rămâne cu noi, o stare de bine pe care corpul o trăiește și care se stochează frumos în acea memorie a conștiinței.
Și da, cred că asta căutăm: momente de prezență. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Iar atunci când le acumulăm, ele dau sens vieții noastre. Desigur, aceste momente nu apar doar în timpul călătoriilor sau al experiențelor inedite; ele pot apărea și în multe alte contexte, inclusiv în meditație, în respirația conștientă sau în lucruri aparent banale. Aici m-am rezumat însă la subiectul pe care l-am deschis.
Poate că nu călătorim doar ca să vedem locuri noi, ci ca să ne întâlnim pe noi înșine în stări diferite de prezență. Poate că nu călătoria contează, ci acele clipe rare în care suntem pe deplin acolo, cu mintea, cu trupul și cu inima deschisă.
Așadar, dragi cititori, căutați acele momente de prezență. Prin călătorii, prin conversații autentice sau poate chiar citind o carte lângă cineva drag. Adunați-le ca pe un șirag de perle și purtați-le cu voi. Pentru că, la final, acestea sunt cele care rămân și cele care dau sens drumului nostru prin viață.
O zi frumoasă!
Claudiu
